Summitul Organizației de Cooperare de la Shanghai, desfășurat recent în portul Tianjin, n-a fost un simplu exercițiu de diplomație regională. A fost o demonstrație a ceea ce China face mai bine decât oricine: își maschează forța reală sub convenții protocolare și o lasă să crească în liniște. Nu pancarte, nu ideologie urlată, ci cifre, planificare și o viziune pe termen lung. Când liderii politici s-au strâns la masă pentru pozele de final, ordinea mondială deja se rescrisese în fundal — nu cu tancuri, ci cu ingineri.
Contrar clișeelor propagate în media vestică, această „axă” China–Rusia–Asia Centrală nu e definită prin autoritarism sau nostalgii imperiale. Ci prin funcționalitate. Prin infrastructură, prin coerență economică, prin coordonare strategică. Summitul din Tianjin a fost confirmarea că nu mai există o „lume liberă” și „restul lumii”. Ci două lumi funcționale, cu paradigme opuse. Iar China nu cere voie să-și explice paradigma. O implementează.
Educație, nu propagandă
Cea mai ignorată armă din arsenalul Chinei este sistemul educațional tehnic. Politica “un copil per familie”, atât de criticată în anii ’80 și ’90, a produs un efect profund: fiecare familie chineză a investit masiv în acel singur copil. Rezultatul? Un popor urban în care milioane de tineri sunt educați pentru inginerie, știință și algoritmică aplicată, nu pentru visuri vagi despre „self-expression”.
În 2020, China a produs peste 1,4 milioane de ingineri. SUA, în același an, aproximativ 200.000. Nu e o scăpare statistică, e o prăpastie civilizațională. În plus, 6 milioane de tineri chinezi au studiat în afara țării în ultimele două decenii. Spre deosebire de India, de România sau de Europa de Est, cei mai mulți s-au întors acasă. Și nu ca să predea lecții despre democrație, ci ca să construiască viitorul după model propriu.
Șase dintre cele mai active zece universități din lume în cercetare aplicată sunt deja în China. E un sistem care nu vrea premii Nobel. Vrea brevete utile, standarde industriale, modele funcționale. Asta înseamnă putere. Nu retorică, nu imagine — executabilitate tehnologică.
Algoritmii și cipurile, nu retorica
În timp ce America se ceartă în Congres pe bugete pentru identități și subvenții sociale, China pompează miliarde în comunicații cuantice, inteligență artificială multimodală, rețele neurale, cipuri de 3 nm și baterii solide. Tehnologia nu mai e un domeniu printre altele — e osatura puterii. Iar Beijingul a înțeles că nu cucerești lumea cu discursuri inspiraționale, ci cu prototipuri funcționale și ecosisteme care se autoîntrețin.
Fiecare gadget „ieftin și bun” de pe Temu este doar vârful aisbergului. Ce nu se vede sunt institutele din spate, centrele de testare, universitățile care livrează zeci de mii de absolvenți în fiecare an, infrastructura logistică care le susține. China nu doar că fabrică. Optimizează în buclă. Nu doar vinde. Domină lanțul de valoare.
În spatele fiecărui model lingvistic mare antrenat în Occident se află zeci de milioane de mostre de date provenite din servere chinezești. În spatele fiecărui algoritm open-source există pachete și biblioteci scrise de doctoranzi asiatici. Iar în spatele fiecărui AI performant se află o realitate simplă: costul antrenării și eficiența hardware contează mai mult decât ideologia. Iar China e lider absolut în ambele.
Summitul de la Tianjin – lecția fără aplauze
În mod oficial, summitul OCS a fost despre cooperare economică, stabilitate regională, combaterea terorismului și multilateralism. În mod real, a fost o sincronizare între rețele paralele: infrastructură, energie, finanțe, date, educație, standardizare tehnologică.
Xi Jinping a vorbit despre „o nouă ordine globală”. N-a dat detalii. Nici n-a fost nevoie. Ordinea aceea nu va veni prin forță brută, ci prin dependență liniștită. Prin cipurile de care nu te mai poți lipsi. Prin rețelele 5G deja instalate. Prin autosuficiența energetică a Asiei Centrale. Prin schimbul de date și cunoaștere științifică care nu mai trece prin Washington.
Vestul încă râde, ironizează, suspină nostalgic după un leadership moral care nu mai produce realitate. Între timp, în Shenzhen, în Hangzhou, în Chengdu, mii de echipe R&D lansează zilnic prototipuri. Algoritmi, tehnologii, produse, infrastructuri — nu vise.
Europa: între muzee și realitate
Europa, în această ecuație, pare decor. Elegantă, culturală, istorică — dar lentă, indecisă și dependentă. Are idei, dar nu le industrializează. Are educație, dar nu produce ingineri. Are principii, dar nu le mai poate apăra fără suport digital extern.
Dacă Europa vrea să rămână actor, nu doar piață, trebuie să aleagă: ori devine coautor în viitorul tehnologic global, ori rămâne client al unei ordini scrise în altă limbă.
Pentru România, mesajul e clar: nu mai avem timp să dezbatem dacă Estul e bun sau rău. Avem de ales: stăm pe margine cu pretenții morale și bugete slabe, sau intrăm în joc și ne refacem infrastructura educațională, tehnologică, industrială — înainte să devenim un muzeu deschis în regim chinez.
