Europa a făcut un pas decisiv în direcția suveranității energetice și a tranziției verzi: zece țări au semnat un pact pentru dezvoltarea în comun a unei rețele vaste de parcuri eoliene offshore, cu o capacitate totală de 100 de gigawați. Aceste parcuri vor fi conectate între ele prin cabluri submarine de înaltă tensiune, creând un sistem energetic integrat fără precedent în istoria continentului.
O declarație istorică la Hamburg
Semnată în ianuarie 2026, la Hamburg, „Declarația celor Zece” reprezintă un angajament ferm din partea Marii Britanii, Belgiei, Danemarcei, Franței, Germaniei, Islandei, Irlandei, Luxemburgului, Țărilor de Jos și Norvegiei. Obiectivul: dezvoltarea unei rețele energetice eoliene maritime interconectate, cu livrare directă de energie între țări, fără trecere prin continent.
Inițiativa vine într-un context strategic în care Europa își redefinește prioritățile energetice, căutând să reducă dependența de gazele naturale – în special cele importate din afara spațiului european – și să înlocuiască combustibilii fosili cu surse regenerabile stabile și scalabile.
Ce înseamnă 100 de gigawați de energie eoliană offshore
Pentru comparație, o capacitate de 100 GW înseamnă mai mult decât întreaga producție electrică medie a Franței sau Germaniei la un moment dat. O astfel de rețea poate alimenta aproximativ 100 de milioane de locuințe, în funcție de consumul mediu pe gospodărie și de rata de funcționare efectivă a turbinelor eoliene offshore.
În prezent, capacitatea totală instalată de energie eoliană offshore în Europa este de aproximativ 32 GW. Așadar, planul presupune triplarea acesteia în mai puțin de 10 ani – o ambiție care depășește ritmul actual de dezvoltare.
Cablurile submarine – infrastructura tăcută a viitorului
Elementul esențial al pactului îl reprezintă cablurile submarine de înaltă tensiune, care vor lega direct parcurile eoliene de rețelele naționale ale statelor participante. Aceste cabluri vor permite nu doar transmiterea energiei în ambele sensuri, ci și echilibrarea consumului în timp real între țări.
Proiecte deja aflate în fază de planificare, precum GriffinLink (între Marea Britanie și Germania), sunt primele exemple ale acestei noi paradigme: infrastructură energetică europeană transfrontalieră, fără intermediari politici sau geografici.
Autonomie, nu izolare – strategia în fața criticilor
Ministrul britanic al energiei, Ed Miliband, a declarat că „acest pact apără interesul național prin promovarea energiei curate, care poate scoate Marea Britanie din dependența de combustibilii fosili și ne poate oferi suveranitate și abundență energetică.”
Declarația sa a venit la doar câteva zile după ce președintele american Donald Trump a criticat public energia eoliană europeană. Într-un discurs ținut la Davos, Trump a afirmat sarcastic: „Sunt mori de vânt peste tot în Europa. Și sunt niște eșecuri. Cu cât o țară are mai multe mori de vânt, cu atât pierde mai mulți bani și cu atât situația acelei țări este mai proastă.”
Răspunsul tacit al Europei pare să fie acesta: construim, nu vorbim. Iar construcția se face cu tehnologie de ultimă generație, planificare strategică și cooperare între țări care până recent erau concurente în domeniul energiei.
Provocări: legislație, bani și timp
Un astfel de proiect nu este lipsit de obstacole. Fiecare țară are reglementări proprii privind mediul, construcțiile offshore și interconectările energetice. Va fi nevoie de armonizare legislativă, de acorduri clare privind fluxurile de energie și de investiții masive – estimate la sute de miliarde de euro în următorii 15–20 de ani.
Totodată, tranziția presupune modernizarea masivă a rețelelor de transport și distribuție, precum și capacități de stocare (baterii, hidrocentrale cu pompaj etc.) pentru a gestiona variabilitatea vântului.
Europa post-carbon: vis sau inevitabil?
Uniunea Europeană și țările asociate își propun să devină primul bloc continental neutru din punct de vedere al emisiilor de carbon. Acest pact eolian este una dintre cărămizile de bază ale acestui plan. Nu este o soluție miraculoasă, dar este o direcție clară – și poate singura viabilă, dacă se dorește o independență reală față de resursele fosile controlate geopolitic.
Zece țări au spus „da” unui viitor interconectat, eolian și offshore. Nu pentru că e simplu sau ieftin, ci pentru că alternativa – perpetuarea dependenței – este mai scumpă și mai periculoasă. Europa își caută suveranitatea energetică nu prin izolare, ci prin legături. De data aceasta, prin cabluri submarine care vor uni nu doar rețele, ci și destine energetice.
